Drepturile persoanei in probatoriul penal
Demnitatea umană este nucleul activităţii procesuale. Persoana se manifestă nu doar ca o fiinţă biologică – demnitatea umană constituind o valoare primordială care include aspecte obiective și subiective. Cele obiective caracterizează demnitatea ca o valoare independentă de particularităţi ale persoanei ca un tot unitar de calităţi morale și fi zice. Cele subiective exprimă conștientizarea de către individ a importanţei sale ca om în general, ca persoană concretă. În probatoriul penal nu este admisibil a se face o diferenţiere între persoane după anumite calităţi morale sau fi zice.
Actualmente persoana este un subiect și al dreptului internaţional. Un deziderat important în asigurarea realizării conceptului drepturilor omului constă în aplicabilitatea directă și în supremaţia normelor internaţionale în procedura penală. Un impact determinant asupra drepturilor omului îl exercită Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit principiului subsidiarităţii, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie, care presupune atât respectarea lor de către autorităţile naţionale, cât și înlăturarea consecinţelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, trebuie să fi e asigurată, în primul rând, de fiecare stat contractant. În același timp, ca regulă generală, normele juridice internaţionale privitor la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern. Prevederile Convenţiei și ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate și aplicate în mod corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, alcătuind împreună un bloc de convenţionalitate.
Jurisprudenţa Curţii Europene este parte componentă a sistemului naţional de drept al Republicii Moldova având forţă constituţională și supra-legislativă, reprezentând autoritatea de lucru interpretat. Garanţiile procesuale sunt atât anumite mijloace de ocrotire a drepturilor incluse în categoria garanţiilor și în activitatea organelor de urmărire penală și a instanţelor de judecată, cât și în cea a apărătorului. Drepturile subiective ale acuzatului nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea și libertatea de a proceda în așa fel, cum determină normele de drept. Dar aceasta nu este suficient pentru ca acuzatul să poată beneficia în toate cazurile de drepturile sale, îndeosebi când apar obstacole în realizarea acestora.
